De ceva timp, regizoarea ieşeană Irina Popescu Boieru pare că a găsit soluţia pentru marile dileme ale artei spectacolului contemporan: recurge la texte celebre, cu succes garantat la public.

 

 A procedat aşa în cazul lui "Harold şi Maude" şi reţeta a prins: spectacolul a devenit cel mai longeviv din istoria recentă a Naţionalului ieşean, se joacă mereu cu sala plină, iar publicul este de fiecare data încântat de comedia amară a lui Colin Higgins. În aceleaşi tonalităţi se înscrie şi noul spectacol TNI: "Fluturii sunt liberi", după o piesă care a făcut furori în anii '70, a fost ecranizată (cu Edward Albert, Eileen Heckart si Goldie Hawn) şi a obţinut câteva prestigioase distincţii.

 

De la Don la Donny

 

Şi, cu adevărat, piesa e remarcabilă. Un text curat, cu un foarte intens ritm interior, şi cu o poveste pe cât de simplă pe atât de profundă. Don e orb din naştere. Drama lui nu e însă legată de handicapul fizic, ci de handicapul social generat de atitudinea celor din jur. Ajuns la vârsta maturităţii, Don nu vrea altceva decât o viaţă normală, trăită pe cont propriu. Vrea, altfel spus, să devină responsabil şi să-i fie recunoscută această responsabilitate. Doar că se vede prins în hăţişurile de prejudecăţi ale semenilor şi în dragostea posesivă a unei mame ce refuză să înţeleagă că Don nu mai e ...Donny. Perioada de două luni pe care o cere personajul pentru a demonstra că se poate descurca de unul singur stârneşte angoase omniprezentei şi omniscientei doamne Baker. În peisajul apartamentului închiriat de Don apare şi Jill, inconsecventa tânără ce a divorţat după şase zile de mariaj şi al cărei crez de viaţă este să nu depindă de nimeni. O poveste de dragoste stă să se nască, numai că totul se complică atunci când felul de a fi al lui Jill (e gata să apară goală în spectacole de teatru, e gata să se mute acasă la regizorul care a distribuit-o, e gata să retracteze ceea ce spusese cu câteva ore înainte) perturbează speranţele şi convingerile lui Don.

 

Penurie regizorală şi scenografică

 

Spectacolul Irinei Popescu Boieru urmează cu fidelitate mimetică litera piesei, pariind, cum spuneam, pe succesul garantat al textului la public. Există câteva mici actualizări (telefoane mobile, discuţii despre Harry Potter etc.), însă atâta tot. Lipsesc decupajele de forţă ale supratemei, metafora-cheie a fluturilor este superficial tratată, toate aceste minusuri conferind montării linearitate şi monotonie. Discutabil spaţiul sonor, cu fondul muzical interferând uneori enervant pe replicile de text. Modest eclerajul, cu un violet introductiv şi evidenţiindu-se abia în scena finală, în care lumina irumpe prin uşa pe care se reîntoarce Jill. Aşteptăm mai mult la acest capitol, mai ales că, prin lumini, se puteau sublinia profund distanţele între "a vedea" şi "a nu vedea", între "a privi" şi "a vedea" sau între văzul lăuntric şi cel exterior. Scenografia Rodicăi Arghir nu surprinde prin nimic. Un interior simplu, un spaţiu de joc convenţional delimitat. E funcţională şi nimic mai mult. Ce e drept, nu în mâinile scenografiei se află destinul unui astfel de spectacol şi al unui astfel de text, deşi aşteptăm şi aici câteva metafore vizuale, niscaiva subtilităţi sau sublinieri. Nu de alta, dar, spre deosebire de personajul Don, publicul nu este orb...

 

O surpriza placuta: Silva Helena Schmidt

 

Dincolo de aceste aspecte, spectacolul ar mai fi avut o sansa daca ar fi beneficiat de un joc actoricesc pe masura textului. Ma refer aici in special la Theodor Ivan care, din pacate, nu convinge in rolul lui Don. E sters si de multe ori nesigur. Nu isi abordeaza personajul din interior, rosteste mecanic replicile. Din trairile de adancime ale lui Don nu razbat decat arareori ecouri catre sala, ceea ce, inevitabil, plaseaza personajul intr-un registru secund. Dupa un inceput rezonabil, Ivan isi pierde pe traseu siguranta. Scena cu cantatul la chitara e lamentabila, de un patetic absolut; Don va muri de foame daca se va baza pe asta in a-si castiga painea.

 

In Doamna Baker, Mihaela Arsenescu Werner evolueaza cu sensibilitate si minutiozitate. Pare ca s-a specializat in ultima perioada pe roluri de mama ("Trandafirul tatuat", "Harold si Maude" sunt alte doua spectacole in care interpreteaza mame), insa e important ca gaseste mereu resurse sa-si particularizeze, individualizeze personajele. E interesanta abordarea rolului de fata: o doamna Baker posesiva, insa nu pana la negativ; Mihaela Werner recupereaza mai mult fateta luminoasa a personajului, imbinand grija materna cu o considerabila doza de delicatete. Personajul nu sufera o reconversie, la final, cand accepta ca Don trebuie sa fie pe cont propriu, ci devine ceea ce este.

 

Surpriza placuta a spectacolului se numeste Silva Helena Schmidt, in deloc facila partitura a lui Jill. Tanara actrita (a absolvit Actoria la Cluj, in 2009) seduce prin dezinvoltura, personalitate, expresivitate, rostire. E o prezenta scenica puternica, lasa urme in memoria spectatorului. Involuntar, prin aceste calitati, de la un moment dat devine personaj principal. Are prospetime, carisma si inteligenta scenica, devansand flagrant multe din "starurile" feminine ale Nationalului iesean.